duminică, 2 martie 2014

Nu mi-e rușine!


Nu mi-e rușine!


În „minunata” societate a zilelor noastre (după cum vedeți nu zic românească pentru că peste tot este la fel) a ajuns să fie o rușine să susții o cauză NOBILĂ, să fi solidar cu o persoană sau, cum a fost cazul meu, cu o familie îndoliată care și-a îngropat copilul de nouă ani după ce acesta a murit intoxicat cu gazele unei sonde de țiței lăsate la voia întâmplării.
Așadar, ieri, 2 martie, la ora 16:00, am participat la marșul tăcerii, în semn de solidaritate cu părinții aflați în suferință.
Am aflat de marș de pe facebook și m-am dus la Teatrul Național, unde ne-am strâns în total 25 de persoane. 

Nefericita întâmplare a avut loc vineri, 28 februarie 2014.
Din cauză că sonda de extracţie a ţiţeiului, care aparține companiei OMV Petrom, nu era împrejmuită, copilul a putut ajunge chiar lângă ţeava de evacuare a gazelor și a murit intoxicat.
Victima nepăsării noastre provine dintr-o familie săracă, din Ariceştii Rahtivani, județul Prahova. Erau cinci copii la părinți.

Această tragedie a putut avea loc din cauză că pe nimeni nu mai interesează de nimeni și de nimic.
Să nu îmi spuneți că
- „Ei, lasă! Că la fiecare îi pasă de el însuși!”, fiindcă vă înșelați.
Sunt foarte mulți oameni cărora nu le mai pasă nici de ei înșiși, nici de familiile lor.
De ce spun asta? Pentru că dacă le-ar păsa nu ar putea spune, de fiecare dată, când se mai întâmplă câte o nenorocire,
- „Asta e! Oricum nu ai ce face! Nimic nu se va schimba și nimic bun nu se va întâmpla în România!”.
Unui om, căruia îi pasă, nu îi ies din gură asemenea replici. Nu îmbrățișează neputința atât de categoric.
Un OM caută în permanență soluții, ÎI PASĂ și se manifestă ca atare.

Eu mă tot întreb: oare cât cred oamenii, pe lângă care trec în fiecare zi, că pot să continue să nu îi intereseze?
De cât timp mai au nevoie ca să își dea seama că nu va veni Făt Frumos pe cal alb ca să îi salveze, ca să le spună ce și cum să facă, ci că fiecare este responsabil pentru viața lui și a celorlalți?
Cât timp își mai permit să piardă pentru a se opri din căderea liberă în care se află și în care ne trag pe toți după ei?

Tu, care citești acum aceste rânduri, cât timp crezi că mai poți ridica din umeri fără să te apuci să cauți soluții și să faci ceva concret pentru tine și pentru viața ta?
Chiar nu te-ai săturat să vezi atâta suferință, distrugere și moarte în jurul tău și al celor dragi ție?

La Marșul Tăcerii, de la Teatrul Național am mers, cu bannere, s-au împărțit fluturași informativi despre gazele de șist și fracturarea hidraulică, până în Piața Victoriei.
Am fost escortați de două dube de jandarmi, iar la un moment dat, când noi toți am traversat strada, și dubele nu au putut să se țină după noi, fiind nevoite să meargă pe bulevard înainte, băieții de la Jandarmerie s-au dat jos de la căldurică și ne-au urmat pe trotuar. A plouat, a bătut vântul dar noi ne-am văzut de treabă.

În momentul în care am ajuns în Piața Victoriei m-a amuzat teribil replica și mai ales tonul unui jandarm, tip de treabă, care tot timpul a fost în mijlocul nostru pentru a-și ține colegii la curent cu direcția în care ne îndreptăm și ce facem.
I-a întrebat, pe doi participanți la marș, parcă din toată inima și dintr-o răsuflare: „Și acum ce aveți de gând să faceți?”. Eu i-am zis că aș merge să mănânc și să beau ceva fiindcă mi-e cam foame și cam sete.
Ajunseserăm în punctul final al traseului, iar ei voiau să știe ce avem de gând.

Noi am dat un ocol pieței, am zăbovit la semafor, când era verde, ținând bannerele înspre mașinile oprite la stop, apoi ne-am oprit în fața Palatului Victoria unde am fost flancați de vreo douăzeci și ceva de jandarmi care erau deja acolo în pâlcuri. Ne așteptau în ploaie.

După scurtul popas în fața Guvernului am mers înspre intrarea de la metrou, unde ne-am făcut cu toții că plecăm acasă, și am coborât. Am fost urmăriți de vreo doi jandarmi ca să se convingă că nu mai avem nimic de gând.
Nu am mai avut nimic „de gând” și am mers la Gara de Nord pentru a face o vizită stației OMV de acolo.

În metrou au fost împărțite flyere, oamenii au fost abordați pe un ton blând, calm dar cu un zâmbet amar.
Noi am coborât iar ei au rămas citind materialele primite.

În metrou am fost abordat de un gardian care se plimbă toată ziua cu metroul și care mi-a spus să nu fac poze înăuntru. Eu întorceam pe toate părțile aparatul, care oricum era ud și tot aburit, chinuindu-mă să îl usuc, să îl șterg și să îl dezaburesc cât mai repede.

La următorul metrou am evitat gardienii și am rămas mai la distanță de ceilalți pentru a putea face poze liniștit. Apoi am mascat puțin aparatul de fotografiat și m-am așezat lângă doi gardieni care formaseră o bisericuță și povesteau aprins despre faptul că nu au ce să ne facă.
Dialogul dintre ei a fost cam așa, iar întrebările șefului le-am intuit în funcție de răspunsurile pe care le-au dat ei.
Cei doi gardieni, într-un colț al vagonului:
„- Cine sunt ăștia?
  - Nu știu!”
Între timp cred că le-a cârâit stația și au trebuit să raporteze:
„- Șefu, sunt unii aici, în metrou, cu pancarde.
 - Câți sunt?
 - Vreo zece, șefu!
 - Protestează, fac scandal?
 - Nu șefu! Se plimbă și dau niște hârtii la oameni. Cică informează!
 - Bine! Aveți grijă!
 - Da, șefu!”
Apoi au continuat să discute între ei.
„- Da ăștia („protestatarii”) cu ce sunt?
  - Nu știu. Cred că, cu gazele, cum erau ăia cu Roșia Montană. Da n-ai ce să le faci. Că eu știu ce am pățit cu ăia de la Roșia Montană; mergeam după ei și reușeam să îi dau jos din metrou pe o parte, iar ei se urcau pe partea cealaltă.”

Apoi am ajuns în stație, am coborât dintr-un metrou și am urcat în altul.
Din nou a fost lumea foarte receptivă la abordarea serioasă și neintruzivă. Au primit materialele și au început să le studieze de zor. Unii dintre ei parcă deveneau nerăbdători să primească flyerele respective, să vadă și ei despre ce este vorba.
Când să coborâm din metrou, o tipă, isterică, a început să se crizeze că nu este ok ceea ce facem:
„- Nu aveți voie să faceți așa ceva! Nu este legal!”
Cineva i-a spus că este vorba despre o simplă informare. Gardianul privea liniștit scena și când să caște și el gura și să ia atitudine tipa deja rămăsese bombănind singură.
Dar până atunci tipa se încălzise. Probabil cauzele sunt multiple și nu vreau să le dezvolt.
„- Nu aveți dreptul să faceți asta, aici în metrou!!! Eu am dreptul să nu ascult ceea ce spuneți!”, tuna și fulgera ea.
Asta în timp ce fiecare dintre participanți mergeau liniștiți, în tăcere pe culoarul de pe mijlocul vagonului și doar când întindeau mâna, cu câte un fluturaș informativ, către cineva, ziceau pe un ton calm și scăzut:
„- Bună seara! Poftiți! Pentru informare. Să știți cât mai multe despre gaze.”
și mergeau mai departe.

Mie personal, mi-a crescut rău tensiunea dar m-am abținut gândindu-mă că decât să îi spun câteva vorbe de duh acolo, pe loc, mai bine voi scrie aici despre nesimțită. Poate va ajunge și la ea acest articol.

După ce am coborât la Gara de Nord ne-am gândit să dăm o tură prin gară. Am mers până panoul cu „Sosiri” și „Plecări”.
Dar, înainte să ieșim de la metrou, în gară, am fost abordați de un gardian care a fost la un pas de a-i plezni venele pe tâmple.
„- Nu aveți voie! Ce faceți cu astea aici?”
I s-a spus că este un gest de solidaritate cu familia unui copil care a murit intoxicat cu gaze și că, pe lângă aceasta, este vorba despre o simplă informare a oamenilor dar el nu și nu. Probabil auzise că apoplexia este la modă, iar familia lui ar urma să primească, în caz de... , o sumă frumușică de pe urma asigurării pe care o are el în caz de deces și la care contribuie lunar din salariul lui minim pe economie.
S-a lăsat păgubaș după ce a venit un nene polițist care făcea valuri cu burta când pășea, și pentru care am tot respectul. Acesta i-a zis:
„- Ce ai, măi, cu ei?
  - Păi nu vedeți că sunt cu gazele? Sunt împotrivă!”, i-a răspuns gardianul.
La care nenea polițistul i-a zis:
„- Așa, și ce? Bine fac! Că și eu sunt cu ei!”
Gardianul și-a băgat coada între picioare dezamăgit că banii lui din asigurare vor face încă mulți pui în buzunarele firmei private de asigurări.
Concluzia: „Not Every Day is a Good Day To Die”!
Profit de această ocazie și pe această cale, să știe că noi, cei care am fost aseară la marșul de solidaritate și la informare, nu putem să fim nepăsători față de nimeni și nici nu putem să NU fim receptivi când vedem că unii semeni de-ai noștri slujesc cu atâta abnegație acest sistem „minunat”.
Și tocmai din acest motiv, pentru că suntem receptivi la suferința dânsului de a păgubi firma de asigurări vom mai merge pe acolo de câte ori timpul ne-o va permite și situația ne-o va cere.
Este un vad bun, o ocazie de a face un „om” fericit și încă o șansă de a schimba în bine mentalitatea din societatea românească.

Apoi am urcat pe platoul Gării de Nord. Bannerele erau întinse la maxim, fluturașii cu informații dădeau bucuroși din aripi, Maria Olteanu era mulțumită, iar gardienii și casierele făceau pauză de la Tetrix și Solitaire, întru-cât fierbeau în telefoane.
Toți raportau, toți se vânzoleau, se organizau, se adunau.

Nenea polițistul m-a filat și nu s-a lăsat până nu mi-a spus:
„- Aveți grijă cu camera și cu filmatul că nu aveți voie.”
S-a întors și a plecat, iar eu i-am mulțumit în gând pentru atitudine.

Când am ajuns la panourile cu informații, din gară, în câteva minute toți cetățenii păsători (participanții la marșul de solidaritate și la acțiunea de informare) au fost înconjurați de gardieni și de poliția TF.
Au început întrebările și pe o parte dintre noi i-au legitimat.
Eu m-am tot eschivat pe după gherete dar în final m-am trezit cu vine un gardian mai tânăr și îmi spune că nu am voie să filmez.
„- Ok!”, zic. „Dar nu văd de ce nu am voie să filmez?
 - Că așa zice legea” îmi spune. Inițial am avut impresia că are o problemă la mușchii de la gât. Dar nu avea. Mi-am dat seama mai târziu. Era doar prost. În fine.
„- Scuză-mă că te întreb, chiar nu te iau la mișto, nu îmi bat joc de tine și chiar vreau să știu pentru a fi documentat pe viitor... Ce lege și ce articol? Unde o găsesc ca să citesc și eu?”
Deja erau prea multe întrebări puse în doar trei secunde.
Răspunsul: Fâs!
Și îmi zice:
„- Păi știți că... noi și de asta suntem puși aici ca să nu lăsăm oamenii să filmeze și să facă poze. Că ne faceți probleme dacă mai filmați.
  - Ok. Nu mai filmez.”
Se duce el în grabă ca să completeze cordonul de „carantină” din jurul celorlalți, iar eu mă îndepărtez puțin și pregătesc din nou camera, moment în care, un tip ce observase scena, el fiind în zona panoului de „Sosiri/Plecări”, îmi zice:
„- Bine ai venit în România!”
 Eu îi zic:
„- Bine te-am găsit dar să știi că sunt mai de mult pe aici. Și mă încăpățânez să nu plec.
  - Mare greșeală!”, zice el.
„- Dacă toți plecăm ce se întâmplă atunci?” și mă îndepărtez ca să mai prind vreo două cadre, iar în urma mea îl aud că începe să vocifereze către poliția TF și către gardieni:
„- Ce aveți bă cu ei? Ce știți voi bă milițienilor?”
Tare m-a mai uns la suflet atitudinea. Deci, dacă oamenii ar vedea că sunt măcar câțiva cărora le pasă și nu se pun în genunchi situația ar fi altfel.
Urmează un murmur aprobator la adresa tânărului, de la cei din jurul său și de susținere pentru cei cu care venisem la informare.

Ca să aveți o idee clară, oamenii erau cu fața la panourile de Sosiri/Plecări, iar participanții la marș și la informare erau cu bannerele întinse la maxim chiar sub acele panouri.

Acum eu căutam un loc de unde să am vizibilitate mai bună fiindcă era multă lume. Fixez cu privirea pe unul ce vindea suc „natural” de la un aparat cu manete și care stătea pe un palet din ăla de marfă, dar care era îngust și pe care oricum abia încăpea el.
În fine, nu am găsit un loc mai înalt.

Mă îndepărtez puțin, pornesc camera, o ridic într-o mână și încep să filmez cercul de gardieni și pe polițiștii de la TF care discutau de zor cu colegii mei.

Mai dau zoom in/out de vreo două ori și văd gardianul tânăr, aflându-se în cordon cu colegii lui, cum își încălzea mușchii gâtului, dând din cap într-o parte și-n alta, mai ceva ca luptătorii din octogon.
De asta ziceam că inițial am crezut că are ceva problemă medicală la gât dar el, săracul, făcea asta pentru că credea că intimidează pe cineva.
Cât de prost să fi să faci așa ceva stând încordat în fața unor fete, în fața Mariei Olteanu care, scumpa de ea, este o mână de om?

Eu îmi văd în continuare de treabă, mai încadrez scena, mai tremur camera fiindcă mă mai îmbrâncește câte unul grăbit și nici nu mă dezmeticesc bine că ăla cu gâtul încordat se îndreaptă, cu pași hotărâți, făcându-și loc printre oameni, către mine.
Imediat lângă el, încă unul.
Băi frate, dar de unde răsăriți așa ca sondele? Îmi zic în sinea mea.

Mă trezesc că celălalt, care era mai în vârstă, dintre cei doi gardieni, mă somează să nu mai filmez pe motiv că sunt în gară.
Se prezintă el spunându-mi că este nu știu ce șef al gardienilor și că se numește nu știu cum.
Deci, dacă până acum am avut de-a face doar cu din ăia mărunți, în sfârșit, pentru a avea un sfârșit de săptămână încununat cu succes, am avut onoarea să fiu pus la punct de către șeful gardienilor din Gara de Nord.
Discuția continuă, cu mine încolțit de gardianul cel tânăr și entuziast, cu probleme la gât, de-o parte și de către Șeful gardienilor din Gara de Nord care nu era bătrân dar nici așa verde ca subalternul lui, de cealaltă parte. În plus nu avea nici probleme cu gâtul, ca subalternul lui. Hai că-i bine, mă gândesc eu!
După ce s-a prezentat îmi zice că nu am voie să filmez în gară.
„- De ce?” îl întreb eu.
„- Păi aveți aprobare?
  - De la cine?
  - De la conducerea gării.
  - Nu am. Dar de când trebuie autorizație ca să îi filmez, pe prietenii mei, în gară?
  - Nu aveți voie. Așa se procedează. Vă trebuie aprobare.
  - Bine, înțeleg dar totuși, aici este loc public, uitați câtă lume!
  - Păi da, dar gara este privatizată.
  - Cum așa, că eu nu știu? De când?
  - Ooo... de mult. Este parteneriat public-privat. Jumi-juma.
  - Da? Este jumătate-jumătate?
  - Îmhî!
  - Păi, și eu, acum, unde sunt? Pe cea publică sau pe cea privată?”
Șeful gardienilor din Gara de Nord face ochii mari, se uită la mine, apoi se uită la subalternul său mai tânăr, care după întrebarea mea rămăsese brusc cu gâtul înțepenit, apoi se uită iar la mine.
După câteva secunde de suspans îmi răspunde:
„- Sunteți pe cea privată.
 - Bine, bine, dar eu cum îmi dau seama de asta?
 - Păi nu, că vă spun eu.
 - Deci, trebuie să vă cred pe cuvânt, da?” și zâmbesc.
Zâmbește și șeful gardienilor din Gara de Nord. Numai ăla tânăr rămăsese țeapăn. Încă nu-și revenise.

Trag cu ochiul, printre ei, la ceilalți colegi. Erau înconjurați de toți gardienii din Gara de Nord, iar polițiștii de la TF îi legitimau pe unii dintre ei.

Revin cu privirea la cei doi, din fața mea, și zic:
„ - Bine. Dar jumătatea publică, a Gării de Nord, unde este?”

Șeful gardienilor mă privește blank. Celălalt se albise la față. Probabil i se blocase circulația din cauză că stătuse deja prea mult timp încordat și nici nu mai dăduse din cap.
După ce trec din nou câteva secunde de tăcere:
„ - În față. La coloane.”, îmi zice șeful.

În fața Gării, în piață. În stradă adică, unde este stația de taxi-uri.

„ - Ok. Am înțeles. De data asta nu mai filmez dar să știți că eu sunt cam uituc, iar până data viitoare uit. Așa că, dacă vreți să nu mai filmez, puneți niște panouri cu filmatul interzis.”
Mi-a mulțumit, iar eu m-am îndreptat către ceilalți să văd care-i treaba.

Când ajung la ceilalți, oameni faini majoritatea roboțeilor, mai puțin unul, polițist, care avea ceva grade pe umăr și pe care stăteau hainele ca pe umeraș.
Mai mult ca sigur că din cauza lui, ceilalți, au trebuit să facă legitimările, mă gândesc eu.

Din moment ce am promis, a doua oară, că nu mai filmez, mă bag direct peste cei care legitimau, în mijlocul gardienilor.
„- Sincer, eu nu văd care este problema.
  - Nu este voie să protestați în gară.”, zise „umerașul”.
 „- Dar unde vedeți dumneavoastră protest?
  - Păi aveți din astea (bannere).
  - Și asta înseamnă protest? Este o acțiune de informare. Noi nici măcar nu ne cunoaștem toți între noi. Știți că a murit un copil intoxicat cu gaze de la o sondă, în Prahova? Știți că sonda a fost lăsată în bătaie de joc fără niciun fel de gard? Copilul a fost înmormântat astăzi. Avea nouă ani.
 - Nu aveți voie să faceți asta aici în gară. Legea nu permite. Așa spune legea, iar dumneavoastră trebuie și aveți datoria să vă informați. Nu e de datoria mea să vă informez.
 - Ba da. Este datoria dumneavoastră să ne informați și să ne spuneți despre ce este vorba pentru că de asta vă plătim. Vă plătim ca să ne informați și să vegheați la respectarea legii. De asta sunteți plătit. Mie nu mi-a spus nimeni nimic și nici nu am aflat despre vreo informare. La mine în comună șeful de post a convocat toți cetățenii, în fiecare sat, și i-a informat despre noile reglementări în ceea ce privește circulația pe drumurile publice cu bicicleta, cu mopedul, cu vesta reflectorizantă, cu cască de protecție. Iar asta se întâmplă undeva la țară. Aici este București și ar trebui cu atât mai mult să interacționați cu cetățenii care vă plătesc din munca lor.
- .........
- Știți că nouă, celor de aici, din București și din orașe, ar trebui să ne pese de cei care sunt pe câmpiile și pe dealurile României și de ceea ce se întâmplă cu ei? Pentru că NOI, aici în București și în orașe trăim după ceea ce se produce în restul țării și nu invers.”

Ceilalți polițiști și încă niște gardieni au murmurat că știu, că așa este dar că ei nu au ce face. Că înțeleg dar poziția nu le permite și că mai bine plecăm pentru că le facem rău dacă mai stăm acolo.

Ne-am mai oprit în „partea publică” a Gării de Nord și de acolo ne-am postat în fața stației OMV de la gară. Acolo a fost cam slabă mișcare fiindcă nu prea erau clienți, iar din zece, câți au intenționat să alimenteze în timp ce eram acolo, cel puțin trei au abandonat fiindcă ne-au văzut cu bannerele, cu aparate de fotografiat și cu camere de filmat. Deci, trei clienți mai puțin pe această seară.
Apoi, unii au mers acasă, iar noi am mers cu metroul la Universitate unde am mai tras o ultimă poză. Pe drum, în metrou, am mai scăpat de niște flyere.

În încheiere, ce pot să spun!
Sunt convins că v-ați amuzat la unele replici. Vă asigur că nu sunt inventate. Nu am talent de scriitor. Eu scriu doar ceea ce aud și ce simt.

Părerea mea este că trebuie să cântăriți foarte bine atitudinea pe care o aveți acum și cea pe care o veți avea, sau nu, pe viitor.

Dacă doar zâmbim, iar de mâine continuăm aceeași linie a nepăsării, ca și până acum, va veni o vreme când nu veți mai zâmbi la asemenea articole.
De ce? Pentru că nepăsarea majorității va face ca în timp să dispară „sursa” de inspirație și nu va mai avea nici cine să le scrie.

Cei care se implică, cei care sunt solidari, sunt exterminați. Ba zboară de la serviciu și vor fi nevoiți să supraviețuiască, iar atunci nu vor mai avea timp și posibilități de acte caritabile, ba zboară din țară și nu veți mai auzi de ei în veci, ba „zboară” cu o mașină... plasată bine.
Deci, alegerea vă aparține.

În timp ce voi stați cu mâinile în sân, undeva, sub geamul vostru plâng și mor oameni. Majoritatea dintre ei nevinovați la fel ca și voi.
Se întâmplă lucruri grave în timp ce vă autosugestionați că „asta e” și că „nu aveți ce face”, iar alții poate vă întrebați ce și cum să faceți.
Ei bine, în tot acest timp, „șmecherii” (a se citi bandiții):
- privatizează toate locurile prin care acum vă este drag și sunteți liberi să mergeți, fie că este vorba despre o gară, o stradă, un pârâu, un râu, un câmp, un deal sau un munte,
- epuizează toate resursele de care voi v-ați putea ajuta ca să vă redresați din punct de vedere economic viețile, familia și țara, viitorul copiilor,
- otrăvesc și distrug ceea ce nu reușesc să privatizeze și să epuizeze.

Mie nu mi-e rușine să fiu solidar cu voi chiar dacă ați ajuns astfel încât nici măcar voi cu voi înșivă să nu mai fiți solidari.
Mie nu mi-e rușine să fiu solidar cu cei onești din jurul meu chiar dacă de fiecare dată când am fost întrebat, de către alții:
„- Dar tu de ce mergi la Moșna, la Pungești, în Piața Universității, la un Marș al Tăcerii sau în alte locuri?”,
iar eu am răspuns:
„- Ca să fiu solidar cu oamenii de acolo.”,
de fiecare dată pufneau în râs cei cărora le răspundeam asta.
Apoi ziceau:
„-  Cristi este solidar cu toată lumea.”, și iar râdeau unii către alții.

Nu știu dacă vom avea vreo șansă să trăim mai bine în viitorul apropiat dar dacă vreți ca totuși acea șansă să vină cândva vă pot spune asta:

Nu vă mai fie rușine să fiți BUNI!
Nu vă mai fie rușine să fiți OAMENI!
Mie nu îmi este rușine să încerc să fiu OM!

Vouă de ce vă este rușine să fiți OAMENI?

Nu am pus în articol ceea ce am fotografiat pentru a nu vă distrage atenția, însă acum le postez mai jos ca să puteți urmări firul acțiunii.
Filmările sper să reușesc să găsesc timpul necesar și să le pun în câteva zile. 
















































L.E.
Firul acțiunii, varianta filmată:



6 comentarii:

  1. avem un guvern vandut pe care ii intereseaza numai bani,zboara din partid in partid dand dovada ca sunt tradatori,culmea ca sunt care ii lauda,nu vad ce se intampla in tara doar in parlament unde au loc vanzarile de tara,votazi pnl si iese punr,votezi ppdd si iese usd,doar tradatori de deputati care iubesc doar banul,cum sa ai incredere in asa guvern,mi-e rusine cu asa politicieni

    RăspundețiȘtergere
  2. Daca macar 10 % din romani ar constientiza sau ar face ceea ce faceti voi, Romania ar fi prima tara din Europa in toate punctele de vedere. Singurul cuvant care imi vine in minte : Respect !

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Nu știu dacă am fi primi dar cu siguranță nu am fi așa de rău cum suntem acum.

      Ștergere
    2. Felicitări pentru iniţiativă, jos pălăria pentru articol! Lupta continuă şi faptele voastre sunt modele pentru alţii ... inclusiv pentru noi, cei din Iaşi. Tot respectul Cristi!

      Ștergere
    3. Subscriu si sustin ....

      Ștergere
  3. Esti o valoare ce stii ati scrie gandurile ,ai o pagina frumoasa interesanta cu mult ADEVARA dar si un pic de umor ,FRUMOS ,FELICITARILE MELE ,RESPECT ,referitor la acesti minunati tineri eu una sincer iti spun nu mai am cuvinte de multumire ,imi doresc atat de mult ca odata sa le strang mana DREP DOVADA A MULTUMIRI SI RESPECTUL MEU FATA DE EI,ei sunt vocea strazi ,sunt vocea ROMANULUI ROMAN,sunt in strada pentru o cauza adevarata pentru ca LE PASA DE TARISOARA LOR /NOASTRA ROMANIA

    RăspundețiȘtergere