duminică, 17 august 2014

Lumină, beznă şi strălucire

Lumină, beznă şi strălucire


"Puneți lumină în mintea şi sufletul lor pentru ca mai târziu să nu culegeți întuneric!"

Fiindcă sunt în tren vă scriu o poveste de dimineaţă despre ziua de ieri.

Ieri am ajuns în Deva. M-am întors de la Roşia Montană după festivalul FânFest.
Eram precum un militar întors din misiune. Rucsac în spate, de el erau prinse sacul de dormit şi salteaua autogonflabilă, pe umăr aveam cortul, o sticlă de 2 litri cu apă, iar la gât, în locul armei, era aparatul de fotografiat.

Intru în gară. Trebuia să mă întâlnesc cu un prieten, să fac şi eu un duş ca oamenii şi să ieşim în oraş. Doar că prietenul meu nu ajunsese încă în Deva şi trebuia să îl aştept.

În gară mă întâmpină un puradel care ținea o bancnotă de 1 leu într-o mână, iar din când în când o mai ducea la gură.

Contrar aşteptărilor mele nu îmi cere bani, ci mă întreabă dacă nu vreau să îi fac o poză.

Îi răspund că nu pentru că am treabă. La care el revine şi mă pune oarecum în dificultate:
"De ce? La copiii săraci nu faci poze?"

Îl întreb:
"Ce vrei să faci cu ea, că oricum rămâne în aparat şi nu am cum să ți-o dau?"

"Nu-i nimic!", zice el.
"Eu vreau să îmi faci o poză". Probabil văzuse el că "oamenilor importanți" şi fericiți li se fac poze.

Îl întreb: "Câți ani ai?", iar el îmi zice că "unşpe".
"Ştii că nu este voie să li se facă poze minorilor fără acordul părinților lor?", zic eu.

Mă aşez pe treptele din interiorul gării şi discuția continuă.
- Ce e aia minori?
- Copii aşa mici ca tine. De care părinții trebuie să aibă grijă.
După un moment de gândire începe să spună nişte nume pe care numai el le ştie şi le-a înțeles, iar între nume se aude clar închisoare, furt şi tată.

- Tatăl tău este la închisoare?
- ...
- Trebuie să înveți şi să munceşti.
- Dar copiii nu trebuie să muncească, îmi zice el cu o figură nedumerită.
- Copiii aşa mici ca şi tine nu trebuie să muncească, ci să învețe. Tu trebuie să înveți pentru ca apoi să munceşti.
- Da... trebuie să măturăm toate gunoaiele de pe stradă, să fie curat şi frumos peste tot.
- Nu trebuie neapărat să mături. Poți învăța şi poți pune gresie, faianță, parchet. Câştigi mai mulți bani dacă eşti bun şi eşti serios.
- ...
- Trebuie să munceşti pentru că oamenilor nu le place să le dea bani celor care nu muncesc.

A dus din nou la gură bancnota de un leu pe care o ținea cu grijă în mănă.

- Nu mai pune gura pe bani. Sunt infecți!

M-a privit serios, i-a luat de la gură şi s-a uitat la ei. Apoi mi-a zâmbit.

În acest timp a venit cineva care se îndrepta spre casa de bilete.
Copilul a zbughit-o după el.

Nu l-am mai urmărit să văd ce face în continuare.

Dar vă îndemn să puneți lumină în cei din jur. În special în copii.
Cu siguranță aşa au făcut şi alții cu voi, cu cei care acum sunteți OAMENI, gândiți, empatizați şi vă pasă.
Chiar dacă ceea ce au sădit în voi nu s-a manifestat imediat, ci a aşteptat. Iar când mediul a fost propice sămânța de lumină a germinat.

După acest moment am mers la McDonalds, în spatele gării. Am luat nişte porcării cu bani mulți pentru cât valorează în realitate.

Acolo era plin ochi.
Terasa de afară gemea, iar înăuntru era plin din nou.

Cozi la toate casele.

Mulți, mulți, mult prea mulți copii.

Copii de vârsta celui din gară, chiar şi mai mici.
Unii stăteau la coadă, alții admirau desenele şi îndemnurile "bine gândite şi țintite" de pe ambalajele în care primeau tot felul de"bunătăți".
Mai erau unii ce înghețaseră cu tăvile în mâini şi cu ochii mari în televizoarele lucioase din care le răzbăteau până în ADN imaginile cu bucuria de a face parte din lumea McDonalds. De a fi client McDonalds cu toată familia. Cu toți prietenii.
Tot timpul pe plajă, la fotbal pe nisipul fin, cu tatăl sau cu prietenii.
Cu prietenii care de fiecare dată erau driblați de către personajul principal ce dădea gol negreşit la fiecare şut.
Ce era mereu cu zâmbetul pe buze într-o lume minunată în care soarele apunea dar nimeni nu avea timp să îl privească fiind prea ocupați să fie fericiți.

Personajul principal era aici. Lângă mine. Dar, în realitate, foarte departe.

Mulți alţi tineri şi tinere stăteau la mese mult prea preocupați de fericirea din "smartfonurile" lor şi de felul în care le stă freza.

Mai erau şi nişte bunici pe ici şi pe colo care mâncau liniştiți bucurându-se de luxul pe care îl visau de-o viață.

La un moment dat a început o ploaie torențială care i-a trezit pe toți la realitate. Mai puțin pe cei care erau în interior. Conectați la wireless şi "aparate".
Dintre cei de pe terasă unii au fugit către case, iar alții stăteau ciorchine sub umbrele fiindcă înăuntru era plin.

Dintre personajele principale unele se vor trezi, altele nu.

Important este că şi unii dar şi alții vor construi noua lume care ne aşteaptă pe toți.

Ceea ce mulți refuză să accepte este faptul că toți suntem răspunzători de felul în care va arăta aceasta.
Toți suntem răspunzători de copilul de țigan care cerşeşte în beznă şi de celălalt care a rămas paralizat cu tava în mână, orbit de "fericire" precum o pradă de lanterna unui braconier.

Trenul meu a ajuns în gara de destinație. Cobor dar mai am de mers până acasă.

Vă doresc o săptămână minunată dar mai ales conştientă.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

A apărut o eroare în acest obiect gadget