sâmbătă, 22 august 2015

Seceta zilelor noastre - versuri


Seceta zilelor noastre
- versuri -


Printre penele uscate
Și subsuorile cu fulgi,
Trece doar arșița verii
În zile încinse, lungi,

Umbrele brăzdează cerul
Prin mirosul de fân ars
Și zboară spre bălți de apă
Prinzând peștii ce au rămas.

Albastrul, ucis de soare,
Seara, se schimbă în roșu,
După zile de friptoare
Nu mai cântă nici cocoșul.

În mișcările-i precise,
Pe sub frunze răsucite
Timpul parcă-ncremenise
De atâtea zile fripte.

Parcă nu-i venea să creadă
Că doar roua dimineții
În zile, grele, de corvoadă,
Mai ține fiorul vieții.

Oglindindu-și tristă cerul,
Apa, fuge sub pământ,
Protejând astfel misterul
Tuturor celor ce sunt.

În urma ei, la suprafață,
Totul era pârjolit,
Și seca încet de viață
Însuși omul cel școlit.

El, ce a crezut că are totul,
Simplu, pentru totdeauna,
Făr-a mișca măcar un deget
Și că oricum îi e totuna.

S-a confundat cu robotul,
Ce i se plimba prin cuget,
Zicându-și că pământu-i locul
Celor ce pot și fără suflet.

El, ce a gândit că evoluția
Nu are treabă cu natura,
Că apa nu este soluția
Și că bună este... ura.

Seceta zilelor noastre
Este în suflet și în cuget.
E ca un șir de zile proaste
Ce-n loc de vorbe sunt doar muget.

Astfel, mergând pe o pistă falsă
Spre o natură distrusă,
Alimentăm zilnic o farsă
Către o viață apusă.

Seceta din nou va trece,
Așa cum, poate, a mai trecut,
Omul, unul din zece,
Acel unu' ce nu-i slut.

Peste trupul ars de soare
Cu verde uscat, ciufulit,
Sărutat cu stropi de ploaie
Pământul, iarăși, s-a trezit.



Cristi Alexe
22 august 2015, Arad






Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

A apărut o eroare în acest obiect gadget